Atelier 3. Teologia istoriei – Hans Urs von Balthasar
În această lucrare de dimensiuni reduse, teologul Hans Urs von Balthasar face o analiză a sensului întregii istorii, precum și a însăși conceptului de timp, ambele văzute ca având sens doar în perspectiva creștină, adică în Christos. Spre deosebire de o ciclicitate sau din contră, de o liniaritate pură a istoriei, acesta vede în persoana lui Isus Christos centrul, cheia descifrării acestui sens.
În introducere, Balthasar argumentează că pentru a putea analiza și întelege istoria în totalitatea sa, este nevoie să raportezi „ totul la un subiect care acționează și se revelează în această istorie și care să fie totodată o esență ce este sursă a tuturor normelor”[1]. El introduce apoi conceptul de „kenosis”- chenoză (cu sensul de golire de sine, Filip 2,7) și argumentează că doar prin adânca golire de sine a lui Dumnezeu, doar prin această coborâre, umilire, este posibilă unirea, ridicarea „unui om” la rangul celui unic[2]. Altfel spus, autorul subliniază nevoia salvării din partea lui Dumnezeu venită sub forma lui Isus Christos om și Dumnezeu, o unicitate absolut necesă ce se supune unei logici speciale („cristo-logică”). Acest eveniment, unic prin irepetabilitatea sa istorică devine deci „normă concretă a normelor abstracte”[3], astfel ca Balthasar afirmă că dacă e să admitem „exigențele metodologice ale subiectului”, ne vom lovi de o incapacitate de a descifra corect sensul, indiferent de unghiul dinspre care se face cercetarea (știință, filosofie, teologie).
După această introducere, în continuare voi expune pe scurt ceea ce este cuprins în primul capitol, întitulat „Timpul lui Cristos”. Astfel, primul aspect abordat este acela de receptivitate, mai exact de existența lui Isus privită ca receptivitate. În autodefinirea sa, Isus afirmă ca „m-am coborât din cer nu ca să fac voința Mea ci voința celui care m-a trimis” (In 6, 38), iar aici stă întreaga formă a existenței Sale, aceea de supunere a propriei dorințe în fața planului Tatălui. Balthasar observă două feluri posibile de a te uita la felul în care Isus este descris (în special în Evanghelia după Ioan). Pe de-o parte există o „paralizantă negativitate” (a nu face, a nu îndeplini, a nu desăvârși), iar pe de altă parte avem o pozitivitate mai profundă, a face voința tatălui. Prin aceste negări, „Nu slava mea”, „nu voia mea”, incapacitatea de a face ceva de la Sine sau de a vorbi în numele Său, nu trebuiesc nicidecum văzute ca „un vid în care ființează Dumnezeu”, ci din contră. Fiul are voință proprie și totuși alege să și-o supună, astfel încât faptele, slava, voința, lucrarea, învățătura să fie primide de la altul, de la Dumnezeu, avându-le totuși ca pentru Sine.[4] Identitatea ca rugăciune, cum o numește Balthasar, această identitate care se deschide complet este cea de care se leagă faptul că istoria este o imagine și o expresie a lui Dumnezeu.
Receptivitatea, văzută ca însăși forma existenței lui Christos, fundamentează, pe plan omenesc-creatural, timpul și temporalitatea. Astfel, „tocmai pentru că Fiul este etern, El își asumă temporalitatea ca formă de expresie atunci când vine în lume.[5] Un aspect cheie care ne arată existența lui Isus în timp este faptul ca El nu anticipează voia Tatălui, nu face ceea ce facem noi atunci când păcătuim. Atât Irineu din Lyon cât și Clement Alexandrinul considerau că păcatul originar a constat într-o anticipare de acest fel, în care, din dorința de „a fi siguri”, omul își abrogă un soi de eternitate, dorind să cunoască a priori. Tot în continuarea acestei idei, este important de menționat faptul că la sfârșit, (Ap 2,7) răsplata Fiului pentru învingător va fi tocmai acest fruct care a fost dorit și furat în mod anticipat de către om. Dumnezeu a dorit ca creatura, omul, să aibă parte de toate bunurile, dar la momentul potrivit, în timpul Său, astfel că orice păcat este în esență încălcarea timpului.
Răbdarea, atribut esențial atât a lui Christos cât și mai târziu a creștinismului, această imagine oferită de Isus a mielului blând dar călăuzit, această ascultare și supunere a voinței, nu o anticipare, reprezintă desăvârșirea Sa. O cunoaștere și o chibzuință a „ceasului” de către Isus, deși posibilă, ar distruge tocmai acest sens de Fiu, el transformându-se mai degrabă într-un „fel de supraom asupra căruia oamenii și-au proiectat propriile dorințe ca atribute ale perfecțiunii”[6]. Mai mult, nu trebuie să cădem în greșeala de vedea totul ca o partidă de șah jucată de un geniu etern, care mută oamenii într-un joc deja încheiat pentru El, deoarece asta ar însemna a da la o parte temporalitatea, răbdarea și ascultarea lui Isus. Balthasar propune o imagine a unei piese de teatru, una în care actorul nu știe ce se va juca ci concomitent cu actul jucat este scrisă și piesa originală și unică, mediată de Duhul Sfânt, o piesă care nu zace „în arhivele veșniciei”.
În final, autorul discută despre raportul dintre timpul lui Christos și timpul omului, mai exact faptul că Isus face posibil ca „Dumnezeu să aibă tot timpul pentru noi”, o imagine pusă în paralel cu harul: acces către El prin El. Mai departe, sunt expuse succint diferite perioade ale temporalității: timpul paradisului, timpul păcatului, timpul Răscumpărătorului, timpul centrat pe timpul lui Christos și timpul oamenilor. Ultimul, așa numitul timp al oamenilor, este caracterizat de cele trei virtuți pauline: credința, speranța și dragostea, Altfel spus, fundamentul vieții creștine este aceasta, iubirea plină de credință și speranță, o „participare prin har la viața trinitară”[7].
[1] p. 11.
[2] p. 15.
[3] p. 21.
[4] Pentru a nu îngreuna acest rezumat am ales să nu ofer toate referințele biblice la care se face apel în lucrare.
[5] p. 31.
[6] p. 35.
[7] p. 42.
- Lucrare Elmag Lab 2 - February 5, 2026
- Distincția Ontologică - February 5, 2026
- Teologia Istoriei - February 5, 2026
