Atelier 4

Atelier 4. Slava lui Dumnezeu. O estetică teologică

În primul volum („Vederea formei”) din monumentala sa lucrare despre estetică teologică, Hans Urs von Balthasar începe prin a susține că alături de adevăr și bunătate, frumusețea este un aspect transcendent fundamental a lui Dumnezeu pe care teologia modernă l-a neglijat în mare măsură. El analizează rolul central al frumuseții în revelația divină și susține că excluderea acesteia a sărăcit atât teologia protestantă, cât și cea catolică. Critica sa examinează modul în care aceste tradiții, prin diferite evoluții istorice și teologice, au eliminat estetica din sistemele lor teologice, reducând teologia la un sistem fie intelectualizat, fie moralist. În continuare, acest rezumat își propune să rezume argumentele lui Balthasar cu privire la abordările protestante și catolice de eliminare a esteticii, precum și apelul său pentru reintegrarea acesteia în teologie.

Balthasar susține că de la Reformă încoace, teologia protestantă a eliminat sistematic estetica din viziunea sa teologică prin prioritizarea Cuvântului asupra Formei. El critică această mișcare pentru că reduce revelația divină la o întâlnire verbală sau conceptuală, neglijând astfel strălucirea frumuseții ca aspect esențial al revelării de sine a lui Dumnezeu: „Abordarea lui Luther, oricât se apropiau originile ei de Scriptură era actualistă și, prin urmare, esențialmente anticontemplativă”.[1]

Critica lui Luther, dincolo de aspectul experienței harului avute de el personal, a avut și o intenție polemică cu privire la ceea ce Balthasar rezumă ca „noțiunea de trivializare și tocire «estetică» a clarității tranșante a cuvântului lui Dumnezeu”.[2] Altfel spus, Luther a luptat împotriva „desfrânatei-rațiuni”, a încercării într-o manieră estetică, de acomodare a umanului cu divinul, a face totul să „rimeze”. Aceste idei, au fost preluate de următorii teologi protestanți și uneori radicalizate (p. 44 – Calvin cu dubla predestinare), fapt ce a condamnat protestantismul, în viziunea lui Balthasar, să nu mai fie capabil sa găsească niciodată „calea de întoarcere la intuiția originală a lui Luther, căci firul tradiției a fost tăiat o dată pentru totdeauna”, fiind obligate să oscileze între „extreme ireconciabile”.[3]

Un aspect cheie al dezvoltării teologice protestante este suspiciunea față de frumusețea vizibilă, în special în arta religioasă, liturghie și cultul sacramental. Reforma, în special în cadrul tradițiilor reformate, a reacționat puternic împotriva exceselor percepute ale catolicismului medieval, eliminând icoanele, decorațiunile bisericești elaborate și chiar ornamentele muzicale într-un efort de a purifica cultul creștin. Această reacție s-a bazat pe teama că frumusețea în formă fizică ar putea deveni un idol, deturnând credincioșii de la Cuvântul lui Dumnezeu. Pentru Balthasar, această respingere a formei estetice conduce la o deficiență teologică profundă. Revelația creștină nu este doar vorbită, ci este, de asemenea, întrupată și vizibilă – cel mai complet în Întruparea lui Hristos. În absența frumuseții, teologia protestantă compensează adesea prin accentuarea rigorii morale și a responsabilității etice. Balthasar critică această schimbare, argumentând că atunci când frumusețea este eliminată, teologia riscă să devină un simplu sistem etic – o religie a datoriei mai degrabă decât a splendorii divine. Această tendință moralistă reduce creștinismul la o obligație mai degrabă decât la un răspuns plin de bucurie la frumusețea copleșitoare a iubirii lui Dumnezeu. Fără frumusețea care să captiveze și să atragă sufletul spre Dumnezeu, credința poate deveni seacă și legalistă.

O altă critică semnificativă pe care Balthasar o face teologiei protestante este tendința acesteia de a sublinia credința ca fiind o chestiune pur verbală, textuală sau rațională. Figuri precum Karl Barth, de exemplu, au accentuat suveranitatea și alteritatea lui Dumnezeu într-o asemenea măsură încât revelația divină devine aproape exclusiv un eveniment de proclamare. În timp ce Balthasar recunoaște importanța Cuvântului, el susține că acesta nu poate fi înțeles corect în afara formei sale. Pentru el, manifestarea lui Hristos ca imagine vizibilă a Dumnezeului invizibil este parte integrantă a conținutului revelației. Neglijarea esteticii de către protestanți conduce astfel la o viziune teologică incompletă, în care credinței îi lipsește întreaga sa putere experiențială și transformatoare.

În ce privește eliminarea esteticii din teologie în manieră catolică, Balthasar e de părere că pe măsură ce teologia catolică a devenit mai concentrată asupra clarității raționale, a dovezilor existenței lui Dumnezeu și a preciziei dogmatice, ea a subordonat adesea frumusețea rigorii intelectuale. Această schimbare a transformat teologia într-un exercițiu al rațiunii, mai degrabă decât într-o invitație la gloria divină. Pentru el, frumusețea nu este ceva care poate fi înțeles pe deplin doar prin deducție logică – este ceva care trebuie văzut, întâlnit și experimentat. Accentul exagerat pus pe analiza conceptuală riscă să diminueze impactul deplin al revelației divine, care nu este doar adevărată, ci și strălucitor de frumoasă.

Teologia catolică modernă a compartimentat din ce în ce mai mult teologia în categorii, tratând frumusețea ca pe o caracteristică estetică opțională mai degrabă decât ca pe o preocupare teologică centrală. Acest lucru a condus la o abordare în care adevărul teologic este prezentat în termeni pur filosofici sau doctrinali, lipsit de puterea sa estetică. Balthasar insistă asupra faptului că adevărul nu poate fi pe deplin înțeles în afara frumuseții. Atunci când teologia nu reușește să prezinte revelația divină în întreaga sa strălucire, riscă să devină sterilă – capabilă să instruiască intelectul, dar care nu reușește să miște inima. Măreția revelației lui Dumnezeu trebuie să fie percepută ca o formă copleșitoare și captivantă care îi atrage pe credincioși într-o comuniune mai profundă cu El.

[1] p. 43.

[2] p. 35.

[3] p. 37.