Distincția Ontologică

Atelierele Credinței II – Dumnezeul credinței și al rațiunii – Robert Sokolowski

            Creștinismul și felul de a gândi a acestuia pot fi considerate ca punctul de plecare, fundamentul a multor aspecte caracteristice societății de astăzi. Lucrarea de față își propune să facă o scurtă incursiune în cadrul filosofic pe care teologia creștină l-a creat, în special elementul de o noutate absolută ce a luat naștere în sânul creștinismului, anume modul în care se face raportarea dintre Divinitate și lume. Pornind de la ideea necesității unui limbaj specific și articulat, îmi doresc să arăt că în cadrul unui sistem precum cel al gândirii creștine, putem să gândim despre Dumnezeu și acțiunile lui într-un mod aparte, pe care nu l-am putea realiza dacă ne-am raporta la dumnezeul creștin dintr-o altă perspectivă.

            Un prim aspect ce merită menționat este acela al limbajului. Cadrul filosofico-teologic în care se definesc termenii (Dumnezeu, creație, creatură, lume, etc.) precum și raporturile, relațiile dintre ei reprezintă primul pas în orice încercare de argumentare sau sistematizare a unor idei. Altfel spus, între viziunea asupra lumii și limbaj există o strânsă legătură, o codependență. Fără a intra într-o expunere prea aridă de filosofie analitică în legătură cu subiectul limbajelor, mă voi rezuma în a puncta că acest eseu se încadreză într-o logică Wittgensteineană[1]. O primă distincție ce trebuie făcută este între ceea ce poate fi spus – exprimabilul, respectiv ceea ce nu se poate spune, doar arăta – inexprimabilul[2], deoarece „tot ceea ce poate fi în genere gândit poate fi gândit în mod clar” iar „tot ceea ce poate fi în genere exprimat poate fi exprimat clar”[3], sarcina filosofiei fiind aceea de a clarifica gândurile[4]. În treacăt fie spus, trebuie făcută și o mențiune cu privire la tipul propozițiilor utilizate în limbaj, acestea putând fi clasificate în propoziții cu sens (cele ale științei), nonsens (ale teologiei), respectiv propoziții fără sens (cele ale logicii). Acestea din urmă reprezintă „scheletul formal” al limbajului[5]. Prin încărcarea simbolurilor (semnelor) logice cu semnificații exterioare lor[6] se ajunge la propoziții cu sens (demonstrabile, cele ale științei) respectiv cele nonsens (cele ale teologiei), ce nu pot fi nici infirmate nici confirmate.[7]

            Având aceste idei în minte, putem face un pas mai departe spre acel lucru ce diferențiază gândirea creștină de orice alt sistem filosofico-religios. Pornind de la Sf. Anselm din Canterbury, și trecând printr-o suită de gânditori și curente filosofice (platonism, aristotelianism, stoicism, etc.), Robert Sokolowski arată cu punctul central în care creștinismul se diferențiază de religiile păgâne este acela că pentru creștini Dumnezeul este în mod absolut distinct de această lume, de Întreg, „ascuns în mod necesar și totuși atotpătruns în lume”[8]. Dacă pentru greci, zeii (sau Zeul stoicilor, Cauza Primă, Motorul Nemișcat la Aristotel) erau cei mai puternici sau cei mai buni, ei făceau totuși parte din lume, din existența aceasta, erau „încadrați în ființare”[9].  În cazul Dumnezeului creștin, acesta trebuie gândit astfel încât excelența, bunătatea, mărimea, dragostea sa, nu ar avea de suferit dacă această lume nu ar exista. Înțelegerea lui Dumnezeu ca fiind înafara lumii, distinct de orice categorie pe care noi o cunoaștem și la care ne raportăm de-a lungul existenței noastre, este ceva specific creștinismului, nu este deloc forma naturală, cadrul normal în care gândeau filosofiile și religiile lumii. Această distincție ontologică afirmă astfel că perfecțiunea și excelența lui Dumnezeu nu ar fi știrbite deloc dacă nu ar exista nimic înafară de El însuși[10]. Contingența lumii este subliniată și de Catehism[11] iar existența lumii trebuie privită atunci deci ca un dar din partea lui Dumnezeu, un act de o „generozitate incomparabilă”[12] în fața căruia omul răspunde cu uimire, recunoștință și credință[13].

            Sokolowski argumentează că felul în care oamenii se raportează la realitatea în care există, este prin contraste, prin raportarea la alteritatea unui lucru. Știm ce e sănătatea pentru că știm ce înseamnă boala, la fel cum intuim ce înseamnă „viața” deoarece avem o idee despre ce înseamnă „ne-viața”. În același fel sunt gândite în mod natural și zeitățile în alte cadre filosofico-religioase, puse în comparație cu alte elemente ale lumii, însă după cum am punctat deja de câteva ori, Dumnezeul creștin trebuie a fi înțeles independent de orice fel de relație de alteritate cu lumea sau întregul[14], Dumnezeul creștin și lumea fiind determinați iar nu definiți prin această separare[15].

            Construind acest cadru, se poate observa că apare necesitatea dezvoltării unui limbaj specific, în care termenii utilizați primesc o anumită încărcătură, altfel cum am putea vorbi despre Dumnezeu ca „intrând” în lume, despre El ca „înainte” și „după” creație,  sau despre natura Sa de a fi „prezent în” interiorul lucrurilor și totuși „dincolo” de ele. Nu e de mirare deci, că modul de raționament și limbajul creștin antrenează dispute, după cum se poate vedea în marile polemici din primele secole cu privire la natura lui Cristos, la Trinitate sau la Biserică[16].

            Având așadar aceste două elemente în minte, anume necesitatea clarificării logicii și sensului limbajului folosit, precum și viziunea nouă asupra existenței Dumnezeului creștin, putem merge la punctul final al acestei prezentări: tainele creștine. Sokolowski argumentează că misterele și sacramentele existente în credința creștină nu sfidează rațiunea ci din contră, capătă coerență doar privite și analizate din acest unghi. În centrul creștinismului se află persoana lui Isus Cristos și misterul întrupării Sale. Încă din zorii creștinismului înțelegerea modului în care Isus a fost om și totuși Dumnezeu a dat naștere la mari dispute. Cele două naturi ale lui Isus[17], cea umană și cea divină intră în conflict doar pentru mințile noastre doar (sau mai ales dacă) sunt gândite în reflexul religios natural al omului, într-o modalitate „păgână” de raportare asupra relației dintre Dumnezeu și Întreg. Aceasta este o tendință normală a rațiunii de a se situa „în interior”, însă după cum am văzut anterior, Dumnezeul prezent în creștinism trebuie gândit distinct în mod absolut de orice alta natură și categorie existentă. Viziunea „păgână”, care este tendința naturală a omului de a se raporta la realitățile sacre dă naștere la erezii, doarece în interiorul acestui cadru incorect Dumnezeu este considerat ca putând intra într-un soi de conflict cu o natură inferioară lui, suprimând-o (vezi docetismul). Doar privite din cadrul gândirii creștine misterele prind claritate și coerență, iar acest lucră se observă și cu privire la alte aspecte. Ideea Trinității este una conflictuală din punct de vedere rațional doar dacă natura unică a celor trei persoane ale Sfintei Treimi este privită ca una „de tip lumesc”, în care o natură (un lucru) este definit prin contrast cu alta.[18]

            Cadrul filosofic al limbajului teologic creștin nu clarifică totul, de aceea Biserica recunoaște existența unor suite de mistere. Nu aceasta este pretenția, clarificarea completă a tuturor adevărurilor de credință din perspectiva rațiunii umane limitate. Cu toate acestea, ceea ce am încercat să arăt în aceste rânduri este faptul că pentru a putea vorbi despre un anumit subiect în mod corect este necesar să stabilim un limbaj propriu, care ia naștere dintr-o viziune asupra lumii radical diferită, adusă de creștinism. Meritul acestui cadru este acela că pemite un tip de discurs teologic care să se păstreze în limitele rațiunii, având coerență și inteligibilitate, un discurs care nu neaparat  spune ceva, cât arată.

---

[1] Toate trimiterile la propozițiile lui Wittgeinstein sunt preluate din Ludwig Wittgenstein, Tractatus Logico-Philosophicus, trad Mircea Dumitru și Mircea Flonta, Ed. Humanitas, București 2025.
[2] P. 6.522.
[3] P. 4.116.
[4] P. 4.112.
[5] P. 3.33, P 6.124, P. 6.1223, P. 5.522.
[6] Călin Săplăcan, Marcel-Smilihon Bodea, Teologie analitică. Logică și limbaj teologic, Ed, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca 2024, pp. 25-30.

[7] Discuția despre tipuri de propoziții și mai exact despre forma logică ca frontieră între limbaj și lume este una destul de stufoasă, dar pe care am ales să nu o punctez decât vag aici, scopul acestui paragraf fiind acela de a arăta dintr-o perspectivă filosofică necesitatea și importanța înțelegerii logicii limbajului utilizat.

[8] R. Sokolowski, Dumnezeul credinței și al rațiunii, trad. Ioana Tătaru, Ed. Galaxia Gutenberg, Târgu-Lăpuș 2007, p.16

[9] Catehismul Bisericii Catolice, trad. de Francisca Băltăceanu, Monica Broșteanu, Wilhelm Tauwinkl, Ed. Arhiepiscopiei Romano-Catolice București (ARCB), București 2024, nr. 27-35.

[10] Sokolowski, op. cit., p. 50.

[11] Ibidem, p. 32

[12] Ibidem, p. 52

[13] Ibidem, p. 35

[14] Ibidem, p. 50

[15] Ibidem, p.39

[16] Ibidem, p. 52.

[17] Catehismul Bisericii Catolice, nr. 464.

[18] Sokolowski, op. cit. pp. 49-58.